La Colţ

Descoperisem ieri două lucruri importante, pe care le-am pierdut în drum spre casă în timp ce priveam chiorâş la cearta dintre controlorii de pe tramvaiul 34 şi o puştoaică ce nu avea mai mult de 15 ani. Mi-am dat seama repede că mi-ar fi plăcut să mă cheme Sandu şi că asta m-ar fi privat de instabilitatea psihică pe care o manifest zi de zi de la 7 la 2, căci da, eu mă culc întotdeauna mâine. Pentru că dacă nu există ieri, nu există nici azi şi îmi rămâne astfel doar o vagă noţiune a unui mâine ce parcă nu mai vine niciodată. Am văzut-o din nou pe domnişoara ce conduce un autoturism de culoare verde-crud şi dintr-un simplu schimb de priviri am realizat amândoi că aspiraţiile noastre mărunte nu pot concura cu succes aglomeraţiei din trafic, mitocăniei, prafului şi zgomotului de sirene de ambulanţă ce brăzdează cât e ziua de mare văzduhul. Spre deosebire de alţii, tripul meu zilnic se rezumă la hurducăitul din tramvaiele RATBului acompaniat de miasme psihedelice care- zău dacă nu! îţi ascut simţurile şi te fac să pătrunzi realitatea în toate cotloanele pe care altfel nu ai fi avut curajul să le descrii nici cu gândul. Mi-ar plăcea să mă sinucid, dar am atâtea pe cap încât nu găsesc niciodată timpul sau momentul potrivit.