La Colţ

Mergând joia trecută la prezentarea chinuitoare a ultimului proiect din facultate(cu excepţia lucrării de diplomă) am constatat cu oarecare surprindere că am nişte colegi de grupă frumoşi. Bineînţeles pe unii îi apreciez mai mult decât pe ceilalţi pentru că, deşi sunt toţi egali, unii sunt mai egali decât alţii, dar chiar şi aşa joi seara am văzut ceva mai mult decât nişte tinerei care mişună speriaţi pe holurile întunecate ale corpului BN din Politehnica Bucureşti. Apoi am conştientizat imediat că îi voi mai vedea pe toţi la un loc de cel mult 3-4 ori, când vom da şi ultimele examene din ceea ce a cam fost de-acum Facultatea de Automatică şi Calculatoare.

Spre satisfacţia mea, predicţiile pe care mi le făcusem undeva spre sfârşitul anului 2 s-au adeverit, iar cei interesaţi atunci de subiect chiar par a se fi concentrat asupra domeniului şi în continuare. Celelalte beizadele, printre care mă număr şi eu, au avut doar grija de a trece liniştite examenele în ultimii trei ani şi de a-şi duce la bun sfârşit facultatea. Asta nu ne face neapărat proşti sau incapabili, dar suntem exemplul viu că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Fiind majoritari din provincie, ne-am raliat cu toţii curentului din acea vreme care admitea ca singure variante de viitor vreo 3-4 universităţi, în unele cazuri încadrarea făcându-se şi mai draconic, la nivel de facultate. Astfel erai valabil în oraşul tău dacă intrai la Medicină, ASE, Arhitectură şi Politehnică, iar din ultima selectai cu atenţie 3-4 facultăţi având la creme de la creme Facultatea de Automatică şi Calculatoare. Pot spune că mi-am mulţumit oraşul şi că din fericire m-am mulţumit şi pe mine, schimbând complet direcţia şi făcând momentan cu totul altceva.

Revenind la colegii mei, joi seara m-au cam apucat nostalgiile când, la o cană de vin cu Alex, ne-am adus aminte de prof. Dănilă şi Andrei, fie-le ţărâna uşoară, care ne-au mâncat ficaţii în anul 2, iar mai târziu în restanţe când ne-am plictisit să îi tot vedem şi să ne ridicăm spăşiţi după 5 minute predând foaia goală. Suntem ultima generaţie de mohicani ce a prins cuplul fantastic Dănilă-Andrei care a dispărut subit în 2006, unul de bătrâneţe, celălalte pare-se ajuns din urmă de blestemele a mii de restanţieri. Satisfacţia unui 9 la DCE I şi a unui 6 la SCD (din a treia încercare) nu are termen de comparaţie, penru că examenele astea necesitau jertfa supremă pe altarul electronicii analogice şi digitale. Distracţia s-a cam terminat, iar de-acum mă tem că singura dată când îi voi mai vedea pe toţi la un loc va fi întâlnirea de 10 ani, în speranţa că nu va da nici unul dintre noi colţul pe parcurs.