La Colţ

Mergând joia trecută la prezentarea chinuitoare a ultimului proiect din facultate(cu excepţia lucrării de diplomă) am constatat cu oarecare surprindere că am nişte colegi de grupă frumoşi. Bineînţeles pe unii îi apreciez mai mult decât pe ceilalţi pentru că, deşi sunt toţi egali, unii sunt mai egali decât alţii, dar chiar şi aşa joi seara am văzut ceva mai mult decât nişte tinerei care mişună speriaţi pe holurile întunecate ale corpului BN din Politehnica Bucureşti. Apoi am conştientizat imediat că îi voi mai vedea pe toţi la un loc de cel mult 3-4 ori, când vom da şi ultimele examene din ceea ce a cam fost de-acum Facultatea de Automatică şi Calculatoare.

Spre satisfacţia mea, predicţiile pe care mi le făcusem undeva spre sfârşitul anului 2 s-au adeverit, iar cei interesaţi atunci de subiect chiar par a se fi concentrat asupra domeniului şi în continuare. Celelalte beizadele, printre care mă număr şi eu, au avut doar grija de a trece liniştite examenele în ultimii trei ani şi de a-şi duce la bun sfârşit facultatea. Asta nu ne face neapărat proşti sau incapabili, dar suntem exemplul viu că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Fiind majoritari din provincie, ne-am raliat cu toţii curentului din acea vreme care admitea ca singure variante de viitor vreo 3-4 universităţi, în unele cazuri încadrarea făcându-se şi mai draconic, la nivel de facultate. Astfel erai valabil în oraşul tău dacă intrai la Medicină, ASE, Arhitectură şi Politehnică, iar din ultima selectai cu atenţie 3-4 facultăţi având la creme de la creme Facultatea de Automatică şi Calculatoare. Pot spune că mi-am mulţumit oraşul şi că din fericire m-am mulţumit şi pe mine, schimbând complet direcţia şi făcând momentan cu totul altceva.

Revenind la colegii mei, joi seara m-au cam apucat nostalgiile când, la o cană de vin cu Alex, ne-am adus aminte de prof. Dănilă şi Andrei, fie-le ţărâna uşoară, care ne-au mâncat ficaţii în anul 2, iar mai târziu în restanţe când ne-am plictisit să îi tot vedem şi să ne ridicăm spăşiţi după 5 minute predând foaia goală. Suntem ultima generaţie de mohicani ce a prins cuplul fantastic Dănilă-Andrei care a dispărut subit în 2006, unul de bătrâneţe, celălalte pare-se ajuns din urmă de blestemele a mii de restanţieri. Satisfacţia unui 9 la DCE I şi a unui 6 la SCD (din a treia încercare) nu are termen de comparaţie, penru că examenele astea necesitau jertfa supremă pe altarul electronicii analogice şi digitale. Distracţia s-a cam terminat, iar de-acum mă tem că singura dată când îi voi mai vedea pe toţi la un loc va fi întâlnirea de 10 ani, în speranţa că nu va da nici unul dintre noi colţul pe parcurs.

Când se stinge lumina ne întindem amândoi pe spate şi privim la tavan. E un spectacol minunat să vezi cum luminile maşinilor de pe stradă proiectează umbre psihedelice pe varul alb-gălbui, traversând camera de-a latul şi pierzându-se mai apoi în noapte. Dacă mai şi plouă, ne trezim amândoi captivi unui fascinant joc de lumini şi de sunete care apare periodic din întuneric. Stăm pierduţi minute în şir, iar când în sfârşit unul din noi scoate un cuvânt, de fiecare dată celălalt răspunde cu un căscat prelung. Este primul semn că urmează o ceartă. Sau cum îmi place mie să spun, o discuţie aprinsă. Îndesăm plapuma între noi şi o transformăm instantaneu într-o fortificaţie care desparte forţele beligerante. Ne luptăm în cuvinte, izbim în perne şi ne ascundem după un zid din puf de gâscă. Apoi mă plesneşti, eu mă prefac că te sufoc cu perna şi Doamne-iartă-mă, dar nu de puţine ori m-am întrebat cum ar fi dacă nu aş mai ridica-o de pe faţa ta uşor acneică. Încă un timp scurs şi ne regăsim obosiţi, chirciţi într-un colţ al patului, cu mâinile încolăcite de jur-împrejur, cu plapuma pe jos şi pernele pe post de ursuleţi de pluş. Când se stinge lumina, suntem amândoi de acord că fiecare are dreptate şi că dreptate avem amândoi.

Este târziu în noapte. Nu pot dormi din cauza frigului care mi-a pătruns până la oase. Drumul de la Viena spre Angers mă oboseşte teribil. De două zile nu am întâlnit ţipenie de om, iar pădurea asta blestemată nu îmi pune la dispoziţie decât rădăcini. Sunt nespălat de cel puţin trei săptămâni, respiraţia îmi pute îngrozitor, hainele nu le-am mai schimbat de când mă aflam în portul Haiffa. Cumva îmi doresc să am la dispoziţie aţă dentară sau măcar un pistol pentru a mă sinucide. Ştiu, lucrurile astea nu au ce căuta în povestea mea, dar într-un mod bizar pot face legătura între timpul în care m-a dus somnul şi cel în care dorm la propriu. E o conexiune bizară prin care conştientizez statutul meu de cavaler teuton deprins cu traiul şi evenimentele secolului XXI.

Mă scoate din minţi respiraţia. Am dantura stricată şi abia acum îmi dau seama că numai în filme cei din înalta societate medievală nu aveau probleme cu dinţii. O porcărie- ştiu că până şi regele are dinţii îngălbeniţi şi cariaţi. Nişte sălbatici. Una din chestiile pe care o aştept cu nerăbdare e să îmi fac nevoile. Mă refer la treaba mare pentru că am fost curios mereu să aflu cu ce se şetergea lumea la fund în Evul Mediu. Asta e şansa mea să aflu, doar că nu mă trece căcarea nici în ruptul capului. De câteva zile mănânc doar rădăcini şi fructe sălbatice şi beau apă din pâraiele ce străbat pădurea. E beznă aici. Nu îmi place întunericul şi îmi doresc să fi rămas în Palestina…

Adevărul despre blogul ăsta e că îl cam trag de păr în ultima vreme. Găsesc un subiect, încep să scriu repede câteva fraze înflăcărate, după care inevitabil îmi pierd interesul și mă opresc. Revin de două-trei ori asupra a ceea ce am scris, recitesc și nu mai găsesc nici o continuare firească deși lucrurile păreau inițial extrem de logice și de ușor de dezvoltat. Am peste 20 de post-uri care au rămas și vor rămâne la stadiul de draft-uri pur și simplu pentru că nu mai am chef să le continui. web 2.0 s-a cam încheiat pentru mine în măsura în care nu îmi mai vine să mă lamentez despre toate cele sau să îmi exprim ofurile și bucuriile.

Trăgând linie sub toate, ideea e că în curând voi pleca în Franța pentru ceva timp, iar lucrul ăsta îmi solicită destul de mult intelectul, nu pentru că aș studia de zor limba lui La Fontaine, ci pur și simplu pentru că ard de nerăbdare să îmi mut catrafusele acolo. Numărătoarea inversă a pornit și prefer ca cel puțin pentru o vreme să nu mai plictisesc mica audiență cu marile texte ale unui ilustru necunoscut, ci doar să vă mai povestesc din când în când ce mai visează (la propriu) subsemnatul. Și dau ca exemplu feuilleton-ul subversiv pe care mi-l pune la cale mintea de vreo două săptămâni încoace și în care joc rolul principal al unui cavaler teuton. Episodul pilot va fi difuzat într-una din zilele următoare.