La Colţ

Vineri 22 decembrie, la ora 15 a început tradiţionala serbare de Crăciun de la Grădiniţa cu program prelungit nr. 16, Corp B. După vreo două săptămâni de repetiţii eram pregătiţi să îi dăm gata pe părinţii care aşteptau cu nerăbdare să îşi vadă odraslele în acţiune. La prânz primisem porţie dublă de desert, adică două bucăţele de rahat pe a cărui suprafaţă se formase un fel de crustă greu de ronţăit. Felul întâi fusese o ciorbă de fasole, iar la felul doi ni s-a dat griş cu lapte deasupra căruia au pus o lingură de dulceaţă. Chiar era o zi de sărbătoare.

La ora 16 fix, pe ritmurile de acordeon ale tovarăşului Marin (prezent de altfel la orice serbare de la grădiniţă), băieţii au intrat în sala mare efectuând un sincron cu beţe care imita într-o oarecare măsură o echipă de gimnastică. Au urmat apoi dansurile populare la care Evelina, partenera mea de dans, m-a sucit straşnic pe toate părţile spre amuzamentul tuturor. Încă o reprezentaţie în care toţi băteam cu ciocanele în podea pe ritmul unei melodii cântate tot de noi şi bineînţeles în acompaniamentul tovarăşului Marin. Apoi câteva scenete în care am jucat rolul unui medic preocupat de starea din ce în ce mai gravă a ursuleţului pe care Florinel îl ţinea în mână. În sfârşit a apărut şi Moş Gerilă care ne-a luat pe rând şi ne-a împărţit cadourile.

Tata m-a îmbrăcat repede şi m-a luat acasă. Toată lumea părea ca într-un fel sau altul se grăbeşte sa ajungă undeva. Apartamentul era încă vraişte de la curăţenia ce tocmai se desfăşura, iar covoarele erau strânse în mijlocul sufrageriei. Nici nu am intrat bine pe uşă, că tata s-a dus ca din puşcă la televizor unde mama se rupsese deja de la treburi. La ora aceea singurul lucru ce se putea vedea erau desenele animate de la televiziunea moldovenească, un fel de bulgari pentru populaţia din Moldova. Când m-am apropiat de uşa sufrageriei mi s-a zis ferm să plec de acolo, lucru pe care l-am făcut imediat. M-am întrebat nedumerit de ce se uită ei la desene animate şi eu nu am voie. Am ieşit puţin pe afară, unde deja se pornise o discuţie încărcată de misterul lucrurilor ce se petreceau. Teres, Bogdan, Iulian şi Dudu stăteau la scara A şi vorbeau despre ceea ce se întâmpla. Erau mai mari decât mine şi cu siguranţă înţelegeau mai multe. La puţin timp după ce am ajuns şi eu, o Dacie neagră a parcat la intersecţia străzii 9 Mai cu Ana Ipătescu. Nu vedeam mare brânză cine e în maşină pentru că era deja noapte, dar Dacia avea unul din numerele de înmatriculare care impuneau respect doar pentru că începea cu 1 – BC – … Erau genul de numere pe care le primeau doar nomenclaturiştii şi membrii importanţi din partid, un fel de emblemă care exprima foarte clar statutul social al proprietarului. Pe nepusă masă Dudu a început să urle din toţi rărunchii « Patrula suge pula ! Patrula suge pula ! » clipă în care au coborât imediat din maşină trei indivizi ce au început să ne fugărească. Eu m-am ascuns sub scările de la scara A, Dudu şi cu Iulian au fugit prin curtea bisericii, iar Bogdan şi cu Teres au sărit în curtea lui moş Nebun, cu care de altfel nu era bine să îţi pui mintea. După un timp am prins curaj şi am intrat în casă de unde nu am mai ieşit câteva zile.

Ceva se întâmplase cu siguranţă şi nu am conştientizat asta decât atunci când, după vacanţă, în prima zi de grădiniţă în loc să mă îmbrac în uniforma cu şorţ şi fundă roşie, mama mi-a dat o bluză albă cu mâneci roşii şi o pereche de pantaloni bleumarin.