La Colţ

Catedrala Mântuirii Neamului e un fel de Casa Poporului II. Aşadar după ce laicii s-au pricopsit fără să vrea cu o ditamai casa, acum toată suflarea creştin-ortodoxă va avea propria casă unde se va mântui fără de greş.

Urmând puţin firul logic al lucrurilor, este evident că ceva pute în Dealul Mitropoliei deoarece viitorul lăcaş nu poate fi al întregului neam. Cum beneficiarul este Biserica Ortodoxă Română rezultă că neamul românesc este compus din cei 86% ortodocşi drept-credincioşi. Pentru restul strâmbilor probabil se pregăteşte un canal Dâmboviţa-Marea Neagră, paralel cu Autostrada Soarelui. Asta îmi aduce a discriminare, pentru că nu-i corect ca doar o parte din populaţie să beneficieze de mântuire. Aşadar numele ar trebui să reflecte realitatea- Catedrala Mântuirii a 86% din Neam. Pentru că deh, toţi suntem egali, doar că unii sunt mai egali decât alţii.

Revenind puţin la motivul pentru care România are nevoie de o asemenea catedrală, părerile sunt împărţite. Cei fără de greşeală în faţa Domnului văd această biserică drept un soi de Cape Canaveral spiritual, o rampă de lansare prin care vor scăpa de păcate aruncându-le în cosmos. Noi ăştia mai păcătoşi şi răi de gură nu putem să nu observăm ridicolul unui mastodont care dă peste bot bunului simţ din toate punctele de vedere: ca dimensiuni, preţ şi locaţie. Fără a intra prea mult în amănunte legate de amplasament, remarc doar că în caz de război ceva bombe abil expediate vor rade dintr-un foc câteva simboluri ale statului şi nu numai: Palatul Parlamentului, Catedrala Mântuirii Neamului, Academia Română şi Ministerul Apărării, asta ca să nu mai amintim de sediul SRI, al Ministerului de Externe şi alte ministereiaşe de prin zonă. Bine lucrat, bine gândit! Preţul rivalizează cu cel al unui proiect rezidenţial de proporţii. E vorba de 400 de milioane de euro, care din câte spune gura lumii se vor face vreo 700. Păi tată, de banii ăştia făcea Vlad Nancă fresce pe toate blocurile din Bucureşti şi-am fi spălat vreo 10 ani străzile cu tămâie. Serios vorbind, se puteau renova câteva mii de şcoli, se ridicau spitale, puteam face chiar şi ceva drumuri sau lucrări pe la utilităţile publice. Văd lucrurile astfel pentru că finanţarea se va face parţial şi din fonduri de la Guvern, adică din banii noştri şi implicit ai mei. Atitudinea comunistă şi megalomană a Nefericitului Daniel îmi aduce aminte de urcarea lui Videanu pe scaunul de primar, moment în care dintr-o mişcare amplă a degetului mic a hotărât dublarea lungimii Pasajului Basarab. Aşa şi cu Daniel- zăpăcit încă de aburii victorioşi de tămâioasă s-a trezit într-o dimineaţă că vrea să continue opera predecesorului (detaliu scurt: un comunist) la scară nord-coreeană.

Ca arhitectură nu pot spune multe, pentru că nu ştiu multe. Însă dacă chiar va fi pentru tot norodul, atunci ar trebui construită şi o minaretă şi o sinagogă micuţă şi o casă de rugăciune pentru pocăiţi şi o biserică romano-catolică şi tot aşa, să fie toată lumea mulţumită. Iar faptul că primul oier al ţării şi-a vârât deja rânza prin toată treaba asta îmi întoarce stomacul pe dos. Păi nea Gigi, nu era Ghencea „Templul fotbalului românesc”? Templu, adică mai tare decât o catedrală! Puteai face şi matale măcar o clopotniţă la tribuna a doua, să ne laşi naibii în pace.

 
Una peste alta, dacă mântuirea vine din spatele Casei Poporului, mulţumesc mult nu îmi trebuie. Şi dacă aş putea redirecţiona partea cu care voi contribui fără să vreau la construcţie, aş face-o cu mare plăcere şi aş aduce Red Hot Chili Peppers la Bucureşti.

Persepolis e genul de film care te ajută să înţelegi mai mult, fără a împrumuta din strălucirea artificială cu care sunt dopate creaţiile de la Hollywood. Asta pentru că e făcut în Franţa. E un film de animaţie sincer, sarcastic şi pentru doritori chiar amuzant. Pentru cei ce nu au nici o idee despre ce s-a întâmplat în Iranul de acum 30-40 de ani, reprezintă doar o palidă încercare de a reabilita în ochii publicului o naţiune văzută drept principala furnizoare de musulmani ce ard de nerăbdare să descopere cele 40 de virgine de pe lumea cealaltă. Însă pentru cei care ştiu cât de cât mersul istoriei, Persepolis nu poate fi decât istoria în sine aşternută şi povestită în benzi desenate alb-negru. Deoarece aşa ar trebui să fie lucrurile: alb pe negru sau negru pe alb, fără interpretări laşe şi superficiale, fără idei preconcepute, fără aşteptări inutile.

După ce l-am vizionat am ştiut imediat că nu îmi doresc să îi văd şi o continuare, dar că în acelaşi timp nici nu prevăd un sfârşit abrupt. Aşadar îl consider un film de punct şi virgulă.

Recomand cu căldură Festival du Film Francais. Este timp până pe 2 decembrie, iar programul îl găsiţi aici.

Se făcea că mă trezisem pe nesimţite şi ca un nesimţit în mijlocul unei probleme existenţiale. Se făcea că eu iubeam pe una, iar ea iubea pe altul, dar culmea că gândul îi era la un al treilea. Se făcea că între timp mă plictisisem şi începuse să îmi placă de alta. În toată povestea asta sexul nu mai avea nici o relevanţă. Nici noi nu mai ştiam care i-o trage de drept. Într-un fel ne simţeam traşi pe sfoară toţi trei. În sinea noastră fiecare era ca în liceu- unul o ţinea de mână, iar altul îi dădea… În fine.

Se făcea că îl ştiam pe unul din cei trei. Mă ştia şi el pe mine, doar că am trăit mereu cu impresia că nu cunoaşte exact ce şi cum. Sau poate era o chestie de respect reciproc, pentru că împărţeam aceeaşi femeie. Oricum, eu ştiam cam tot ce făcea el de la un prieten comun foarte bun. Doar că mie îmi era mai prieten decât lui şi transpirau informaţiile mereu spre mine. E drept, puţeau îngrozitor, dar era un sentiment ciudat şi plăcut de Radio Şanţ pe care îl cultivasem în timp. Lucrurile tărăgănau deja de cel puţin patru luni. Mai ştii când am sunat-o în noaptea aceea şi în timp ce ea vorbea cu mine tu îţi puneai probleme că te înşeală cu altul? Îţi aduc aminte eu, pentru că măcar eu ştiam că e cu tine. Scuzaţi deranjul, chiar n-am vrut da’ băusem un Smirnoff Cola. Sau parcă tocmai vă despărţiserăţi… E deja irelevant.

Se făcea că la un moment dat în ecuaţia celor cinci a apărut o a şasea necunoscută. Aşadar, pe lângă ea, noi trei şi prietenul complice a apărut o altă ea. Ei cum nu ştii, era fosta ta, prietenă de-a mea, pe care o înşelaseşi cu fosta mea care atunci era cu mine. Până la urmă ne-ai înşelat pe toţi patru, pentru că eu nu am mai vrut-o, de tine i s-a făcut lehamite, tu te-ai despărţit, iar lui nu i-a mai zâmbit o bună perioadă de timp. Şi cine a ieşit câştigat din toată treaba asta? Evident, prietenul complice! Mi-a făcut capul calendar o noapte întreagă încercând să îmi explice mlaştina în care tocmai îmi pierdusem simţul orientării. Bun, deci să recapitulăm. Fluxul informaţiei a fost cam aşa: tu ţi-ai tras-o cu a mea şi i-ai spus prietenului complice, el mi-a spus mie, iar eu mai departe fostei tale care te-a chestionat pe tine. Iar al treilea tot nezâmbit a rămas. De ciudă i-am tras-o şi eu fostei tale. Deh, omul potrivit la locul potrivit.

Se face că nu mai ştiu exact ce se întâmplă. Poate îmi spuneţi voi, eu de fapt cui i-am tras-o şi cine mi-a tras-o mie? Şi nenorocitul ăla de ce zâmbeşte acum? Te pomeneşti că…

Dacă orgasmul intelectual există, cu siguranţă cei ce au fost la Gaudeamus sunt nişte oameni fericiţi. Lăsând la o parte condiţiile organizatorice care făceau ca standurile să fie atrăgătoare precum o curte sifilitică de pe Plevnei, recunosc că am fost copleşit de miile de cărţi ce se găseau acolo. Aşezate mai bine (standul RAO) sau mai prost (Polirom), m-am lăsat prins în frenezia cumpărăturilor de tipul “luni seara, în supermarket”. E drept nu m-am mai aruncat ca înecatul, precum făcusem anul trecut, dar nici nu mi-am impus un regim de sihăstrie semn că poate am ajuns într-un fel la maturitatea sexualităţii intelectuale. Am văzut-o pe Geanina Corondan lansând sau prezentând o carte, habar n-am, pentru ca nici ea nu ştia dacă e cazul să facă o tumbă, două sau să îşi pună naibii căluş în gură. Era acolo şi domnul Cornel Dinu, acest Socrate al jocului cu balonul rotund care a avut în sfârşit răbufnirea intelectuală mult visată şi a finalizat un volum. Şi nu în ultimul rând m-am intersectat şi cu doamna (domnişoara??) Cristina Ţopescu la standul Taschen unde s-a frecat jumătate de oră în dreptul albumelor de fotografii, împiedicând astfel cu desăvârşire accesul muritorului de rând.

Una peste alta eu n-am reuşit să-mi dau drumul; o fi ea curvă îngrijită, dar tot pe Plevnei stă. Propun ca anul viitor să se facă o rocadă de locaţii între Gaudeamus şi SIAB, pentru că oricum şansele de-a vedea pe cineva în mână cu un volum de Hemingway sunt mai mici decât de a-l vedea la volanul unui Maseratti.

M-am pricopsit cu:

Orbitor – Aripa Stângă, Mircea Cărtărescu

Împăratul muştelor, William Golding

Pendulul lui Focault, Umberto Eco

Maitreyi, Mircea Eliade (da ştiu, sunt întârziat; remember 1984?)

Cred că ne e frică de numere. Şi cel mai tare ne temem să numărăm zilele. La adolescenţă minţim despre vârsta noastră. Nu avem 14 ani, pentru că pur şi simplu nu e cool. Avem 17 şi în curând ne vom face majoratul. După ce mai creştem puţin, nu spunem că avem 27 de ani, pentru că se uită lumea strâmb la noi. 27 de ani şi nici o relaţie cât de cât serioasă? Asta nu e normal, e chiar ruşinos. Avem cel mult 23, deci se explică faptul că suntem într-o perioadă a căutărilor. Imediat după ce intrăm într-o relaţie spunem că e de câteva zile. Apoi numărăm săptămânile, dar niciodată nu vom spune că suntem de patru săptămâni împreună, ci de o lună. Pentru că 1 < 4. După încă un timp vom spune că suntem de jumătate de an şi nu de şase luni, de un an şi jumătate şi nu de 18 luni. Pentru că nu ne place să numărăm. Poate că e prea mult şi nu suportăm, o fi senzaţia aceea de numărătoare inversă deşi totul creşte. Uneori ne place să umflăm numerele, alteori e mai bine să le micşorăm sau să le dăm o altfel de interpretare…

Dacă îmi doream să fac un sport extrem, atunci m-aş fi făcut chirurg. Pentru că acolo totul e o numărătoare inversă.