La Colţ

Castanele sunt frumoase. Nu cer iubire şi nici nu iubesc, nu vor să iasă în oraş, nu fumează, nu stau în baie cu orele, nu ţipă, ba chiar te înţeleg într-o tăcere mută. Castanele îmi plac. Sunt fine la atingere, răcoroase şi puse la un loc pot lua cele mai diferite forme.

Ar trebui să avem toţi măcar o castană în casă, aşa că adoptaţi una. Dacă nu aveţi de unde, ne întâlnim şi vă ofer eu. Îi dăm un nume, iar mai departe rămâne în grija voastră.

*după o idee de Irina Maria

Korai se întreabă “Oare Gigi Becali ştie să folosească un calculator?”

Trezită în toiul nopţii de tremurul geamurilor, Luli realiză că trăieşte un coşmar abisal în care a fost târâtă fără voia ei. “Echilibrul zace în noi” şi-a zis în timp ce admira firma luminoasă a Spitalului “Victor Babeş”, desprinsă parcă de pe Strip-ul din Las Vegas. Apoi se uită către scrumiera plină ochi, aprinse o ţigară şi pe muzica onirică a lui Edvard Hagerup Grieg se afundă în canapeaua roşie. Lucrurile trebuie să aibă nume complet, lung şi mai ales complicat, altfel îşi pierd din personalitate şi de aceea tot ceea ce botezase până acum prin casă sau în jurul său purta un astfel de nume. Korai scăpase însă de botezul ei, iar asta o enerva, în primul rând pentru că el era un om simplu şi ea era convinsă că viaţa lui necesită ceva complicat. Devenise amibiţia ei, un scop care odată atins îi va fi confirmat pe vecie că orice lucru simplu poate fi încâlcit, altfel neputând fi posibil vreun echilibru de orice fel între locuitorii de pe planeta Luli. Tot gândindu-se la asta, Luli adormi pe canapeaua roşie şi se afundă în coşmarul pe care îl părăsise cu o oră mai înainte.

Korai, pătruns de adâncurile necunoscutului, priveşte în oglindă în timp ce scoate “Victoraşi” mici din neantul piramidei nazale. Patronat de inerţie, nu realizează că motorul nesaţului său intelectual îl împiedică să ducă la îndeplinire până şi cele mai elementare activităţi casnice. Korai, scoate mâna din nas!

În principiu nu mai vreau alte probleme pe cap pentru că am mari şanse să fac mătreaţă de la ele. Şi nici Andreea, nici Marin nu mă vor mai putea salva. Aşa că mă tratez preventiv cu balsamul special cumpărat de la Plafar, ce conţine ingrediente active de reuşite cu ph neutru. Curat-murdar dacă pentru ceva neutru este necesar un altceva activ.

Încă nu am găsit răspunsul la eterna întrebare: “Faptul că dormi singur la 23 de ani e un lucru bun sau rău?”, dar asta nu mă împiedică să lenevesc dimineaţa mai mult decât tot bunul simţ adunat al young profesioniştilor din Bucureşti. Prefer să îmi taie din salariu 10 cenţi decât să alerg ca un pudel după autobuze şi garnituri de metrou. A, că tot vorbim de garnituri, ieri am mâncat cea mai delicioasă porţie de spaghetti, gătită la foc mic, negrăbită, aşa cum ar trebui să-mi fie toate lucrurile de care mă bucur.

Răspunsul zace în “Sex and the City”, serial ce ar trebui să se regăsească în “bibliografia” obligatorie a oricărui bărbat îndeajuns de naiv încât să creadă că lucrurile sunt simple. Lucrurile nu sunt simple, iar toate explicaţiile sunt convins că le voi găsi în episoadele recent downloadate de pe net. Cu siguranţă experienţa va fi cu totul alta decât în clasa a XI-a când mă uitam, doar-doar o mai văd pe Samantha agresându-şi sexual unul din asistenţi. Şi deja am făcut prima greşeală, căci nu e vorba de agresiune, ci de cu totul altceva…