La Colţ

A sosit timpul să mă despart de Canonul meu 350D. Urcăm pe o treaptă superioară, ce va însemna ori un Nikon D300 ori un Canon 40D şi lentile serioase. De aceea, vând cam tot ce am până acum la Canon.

Aşadar se dau următoarele:

- Canon 350D – cumpărat din Austria în decembrie 2005; am factură, cutie, accesorii şi tot ceea ce a venit în pachet; are aproximativ 10000 de cadre; nu ştiu exact câte, pentru că s-a resetat contorul, dar putem verifica dacă aveţi unde

- obiectiv Canon 18-55mm + filtru UV Hoya HMC – e obiectivul de kit, dar eu l-am achiziţionat ulterior body-ului

- obiectiv Canon 50mm f1.8 MkII – aşa numitul “nifty fifty”, un prime excelent pentru preţul său

- blitz Canon Speedlite 380EX – e o generaţie mai veche, îl am de la aparatul pe film, dar îşi face treaba excelent pentru un amator

- card PNY 512MB şi Sandisk UltraII 2GB

- o geantă în care încap toate cele amintite mai devreme

Preţul îl discutăm împreună.

Contact cu un reply aici sau la cspoiala[at]yahoo[dot]com

Stăteam cu ochii în patru de frică să nu mă vadă vreun gardian. Sigur, pe unii dintre ei îi mai ştiam şi nu mi-o luam pe cocoaşă dacă dădeam nas în nas, însă cu alţii aveam probleme serioase. Mai ales cu o gaşcă de şmecheri din Chitila care venise cu mic cu mare să se angajeze pe post de “security officer”. Erau nişte nespălaţi, iar asta o spune unul a cărui intrare în casă se făcea prin îndepărtarea capacului de canal de lângă Ministerul Transporturilor.

Sunt unul din cei norocoşi. În noaptea în care Jandarmeria ne-a îmbarcat pe toţi în trenuri şi ne-a trimis acasă sau la mama naibii, cât mai departe de Bucureşti, eu o flenduream prin Cişmigiu în căutare de mucuri de ţigări şi am scăpat. Iar la întoarcere, aveam toată casa la dispoziţie. Şi-aşa a rămas de atunci, nu a revendicat nimeni un centimetru pătrat măcar. Cum ştiu eu ce e ăla centimetru pătrat? E simplu, am făcut liceul şi un an de facultate, după care părăsit fiind de iubită, mi-am băut minţile şi am rămas lefter. Clasic, dar nu la îndemâna oricui. Îţi trebuie stofă pentru aşa ceva. Îmi plăcea să cred că sunt un aurolac gentilom. Dar oricum, după ce tragi de două-trei ori din pungă tot o apă şi-un pământ rămâi.

Revenind, mă aflam în Gara de Nord pitit după unul din stâlpii de la secţiunea C a liniei 3. Tocmai găsisem nişte chiştoace pe jos şi le fumam unul după altul pentru a mă încălzi. Afară ploua de două zile, iar temperaturile scăzuseră destul de mult încât coaja de tricou ce o purtam nu îmi folosea la nimic. Mi-am adus aminte din senin de “Procesul” lui Kafka. Fusese ultima carte cumpărată, dar pe care nu mai apucasem să o citesc pentru că am vândut-o pentru a face rost de bani de băutură. Şi astea erau vremurile bune. Ce făceam în gară? Pentru o clipă uitasem de ce mă aflam acolo. A, da! Aşteptam trenul de Focşani. Şi pentru că nu ştiam în care din ele o voi găsi, m-am postat pe peron de la 8 dimineaţa, oră la care venea primul tren din direcţia respectivă. Înainte de plecare mi-a promis că mă va ajuta să ies din rahatul în care mă aflam. A fost mai mult o promisiune nerostită, însă am crezut în ea pentru că mă săturasem de canal. Chiar şi de pungă, deşi acolo treaba era complicată pentru că îmi şi plăcea în acelaşi timp. Cine ştie, poate chiar avea puterea mântuirii. Într-un sfârşit a coborât dintr-unul din trenuri. Mă păcălise. Cu ea era un jurnalist belgian cu faţă de molestator pe care vezi Doamne îl interesa istoria mea. A scos repede un Nikon din rucsac şi a început să mă fotografieze “clic-clic” de m-a scos din minţi. N-am mai rezistat şi i-am zis într-o franceză perfectă “Tu es stupide! Tu ne vois pas que le cache de l’objectif est demis?! Poponarule!” după care m-am făcut nevăzut la coloane.

În timp ce mă strecuram printre stropii de ploaie, mintea îmi fugea în copilărie, iar picioarele mă duceau către gura de canal de lângă minister. Coco Gologan. Ăsta chiar nu putea fi nume de inginer!

Azi am dezinstalat Y!Mess de pe calculatorul de la serviciu. Sa vedem cat ma tine… Partea proasta e ca nu mai pot face propaganda blogului pe status, dar ne descurcam noi cumva.

Andrei Pandele e unul din fotografii mei preferaţi. Nu pentru că ar deborda de genialitate creativă, ci pentru că a documentat fotografic o perioadă(anii ‘80) care pe mine mă interesează în mod deosebit. Instantaneele surprinse de domnul arhitect Pandele stau drept mărturie a jafului urbanistic ce a avut loc în acele vremuri în toate marile oraşe din ţară, dar cu precădere în Bucureşti. Pentru asta îi port toată stima.

În ultimul număr din Photo Magazine, apare un articol dedicat domnului Pandele. Frumos şi pe subiect, cu câteva cadre grăitoare. Însă dacă vă aruncaţi un ochi pe blogul dumnealui, la entry-ul cu titlul “Merge şi aşa”, Andrei Pandele îşi exprimă nemulţumirile în legătură cu materialul apărut în revistă. Urmează la comentarii o bălăcăreală între Andrei Pandele (fotograf) şi Harris Wallmen (redactor-şef) în care se împroaşcă reciproc cu tot felul de metafore.

Ai făcut-o de oaie tovarăşe Pandele! Poate că nu ai fost un comunist cu acte în regulă, dar cel puţin ca mentalitate îţi iese de minune…

Un articol extrem de interesant din Evenimentul Zilei cu privire la igiena românilor, orăşeni sau ţărani. Clişee şi idei preconcepute. E drept că nu îmi răspunde la întrebarea din copilărie dacă Ştefan cel Mare se ştergea la fund cu hârtie igienică sau cu frunze de sfeclă, dar e un insight destul de bun asupra igienei personale la români. Deci dacă v-aţi întrebat vreodată de ce pute nesimţitul de la metrou, poate găsiţi un răspuns aici, nu neapărat şi o soluţie.

Agentul Chimic