La Colţ

Bianca auzise în urmă cu ceva timp de legea lui Moore. Avea nişte prieteni din Vianu care trăncăneau toată ziua despre algoritmi şi sisteme de operare, milioane de tranzistori, nanometri şi alte chestii atât de tehnice, încât cu siguranţă nu puteau influenţa deloc universul ei în care calculatoarele erau simple unelte şi nicidecum altare ale evoluţiei umane.

“Puterea se dublează odată la 18 luni” îşi aminti Bianca în timp ce răsfoia un pliant mototolit cu super ofertele verii la laptopuri de supermarket. Zvârli cât colo bucata de hârtie şi se uită strâmb la magnificul IBM ce pufăia alene din cooler pe masă. 4,5 kilograme de oţel şi plastic de cea mai bună calitate. Solid, dar bătrân, IBM-ul avea înfăţişarea aceea de laptop ce părea că se născuse odată cu primele aselenizări şi că încă mai dispunea de forţa necesară pentru a repeta acest lucru de cel puţin câteva ori. Primit în urmă cu doi ani drept “moştenire” de la fratele mai mare care la rândul său îl avea de la tata, musculosul portabil era o adevărată bijuterie tehnologică la vremea lui şi făcuse vâlvă printre vecinii de pe Dezrobirii.

Timpul îşi puse însă amprenta, iar IBM-ul pur şi simplu nu mai era cool. Sigur, cânta ca în prima zi, dar era gras, avea riduri şi cu toate că The Sims rula decent, bătrânul portabil nu mai făcuse mişcare de cel puţin jumătate de an. După cum bine zicea Carrie, era evident că “Big wasn’t a crush. He was a crash.” şi că ceva trebuia făcut. Bianca se hotărî să rupă relaţia. Adio atingeri delicate în întunericul nopţii, adio şoapte stereofonice la ureche, rămas bun minute în aşteptarea deschiderii browserului de Internet. Ştia că îi va duce lipsa, dar şi că timpul le aşează pe toate şi mai ales că există atâtea laptopuri în lumea asta încât cu siguranţă se va găsi unul de care să se îndrăgostească, iar acesta să îi ofere la schimb siguranţa şi încrederea unui laptop adevărat, cu şasiu de magneziu. Bianca ştia foarte bine ce îşi dorea: un exemplar atletic, musculos, dar delicat în acelaşi timp, cu o privire strălucitoare şi mai ales foarte îndemânatic, care să dispună de resurse generoase de energie, pentru nopţile în care mai ia foc vreun transformator din cartier. Mai pe înţelesul nostru, ceva capabil să ruleze The Sims, Winamp, Second Life şi episoadele din Sex and the City downloadate ilegal la serviciu.

Fiind o persoană ocupată, Bianca a apelat la un serviciu de on-line dating, unde în schimbul a $29.99 pe lună a avut ocazia de a vedea zeci şi zeci de candidaţi, dornici să împartă cu ea fericirea multitaskingului fără obligaţii. Trecuseră aproape două luni până când visul i se împlini. Călare pe maşina albă a serviciului de curierat sosi EL. Era tot ceea ce îşi dorise, cu o mărinimie ieşită din comun, având două inimi care se completau reciproc în sufletul mărginit de şasiul din fibră de carbon şi purta un nume ce îndemna la călătorii exotice în Sri Lanka, ori Ceylon.

Vaio SZ. Prima dragoste adevărată dupa Mr. Big.

Muzică lăutărească ieri în Studioul Horia Bernea al Muzeului Ţăranului Român. Trei tarafuri au cântat ore în şir în curtea interioară a muzeului şi au creat o atmosferă cum eu unul nu am văzut de ceva timp. Tarafurile lui Vasile Năsturică (Bucureşti), Andrei Mihalache (Bucureşti), Cozmiţă Lascarache şi Doru Farcaş (Botoşani) au adus un aer de “altceva” într-o capitală inundată de manele. A fost frumos de nu îmi mai venea să plec de-acolo, dar oboseala unei zile în care m-am trezit la 6 dimineaţa şi-a pus amprenta şi a trebuit să renunţ destul de repede. Urmează o perioadă în care Institutul Francez organizează o sumedenie de evenimente dintre care Solene recomandă cu căldură piesa “E doar sfârşitul lumii” de la Odeon, ce va avea următoarele reprezentaţii pe 24 iunie, respectiv 1 iulie. Aşadar, ne vedem la Odeon…

Azi este 21 iunie. Şi nu comemorăm nimic. Nici un atentat, nici un eveniment deosebit ori moartea unui artist ilustru.

21 iunie este ziua cea mai tristă din an. An de an.

Astăzi soarele s-a arătat la ora 5:31 şi va apune la ora 21:03.

Astăzi, 21 iunie, este ziua cea mai tristă din an. Pentru că de mâine se va face întuneric din ce în ce mai devreme.

Sunt genul de om care se relaxează la cumpărături. Adică atunci când se înnoieşte sau îşi cumpără câte un nimic care face dintr-o zi de rahat, una veselă. Terapie prin shopping cum zice lumea.

În altă categorie intră însă lucrurile la care visezi de mult timp şi pe care din diferite motive, nu neapărat financiare, nu le putem îndeplini. Trei dintre colegii mei şi-au împlinit recent câte o dorinţă. Iar ăsta e motiv de bucurie pentru everybody.

Sică are în sfârşit câine. Meet “Unda”:

Lu vrea să facă următorul calendar Lavazza, cu noul ei Canon.

Pele şi-a luat cai. Vreo 60 împachetaţi într-un Suzuki Intruder.

Iar Cătală visează în continuare la Clio Sport. Vine şi vremea mea…