La Colţ

Băieţii şi fetele de la Graffiti au vecini de primă mână, sediul lor fiind situat chiar în buza intrării Palatului Cotroceni, spre Eroilor. Asta înseamnă pe de o parte prilej de mândrie (ei hai, poate mai puţin când a fost nea Nicu), dar şi un mic inconvenient pentru că fotografiatul în zonă e destul de complicat. Ori am prins eu nişte jandarmi prea zeloşi, ori zidurile Cotroceniului au ceva deosebit, cert e că nu am apucat să trag nici un cadru în care să prind şi agenţia şi intrarea în Cotroceni. La chestia asta a contribuit şi badigardul celor de la BBDO care a fost de-a dreptul sâcâitor, punându-mi tot felul de întrebări de parcă era proprietatea lui.

Trebuie menţionat că nu mă pricep la arhitectură, deci pot doar presupune că stilul arhitectonic al clădirii este unul brâncovenesc. Sediul a fost achiziţionat (sper să nu spun prostii prea mari) în 2002 şi arată foarte bine la exterior, intrarea în curte, cu o poartă mare din lemn, amintindu-mi de Muzeul Satului. Din păcate cablurile ce servesc troleibuzele şi cele de fibră optică atârnate pe stâlpi nu îţi oferă nici o şansă de a admira clădirea, obstrucţionând vederea din aproape orice unghi ai privi-o. Ca detaliu temporar, Graffiti BBDO este săpată la propriu din temelii, lucrările de asfaltare transformând zona într-un adevărat şantier şi înecând-o în praf, iar mormanele de moloz se bronzează liniştite sub gardul lor.

Evident că există şi o intrare pentru “Aprovizionare”, probabil pe acolo îşi descarcă premiile obţinute la festivaluri sau mostrele primite de la clienţi. Sunt foarte curios cum arată interiorul, însă cel puţin vinerea trecută când am fost pe-acolo, nu mi s-a părut nimeni prea user friendly. Poate în altă zi…

Graffiti BBDO

Str. Turnescu nr. 1A, sector 5, Bucureşti
www.graffiti.bbdo.ro

N-am mai fost atât de entuziasmat de o maşină de când apăruse Renault Clio V6. Doamnelor şi domnilor, de acum înainte voi renunţa la număratul oilor şi voi adormi cu frumuseţea asta în gând: Golf GTI W12 650. În general găsesc Volkswagen-urile foarte plictisitoare, iar Golf V nu mă încântă cu nimic, însă acum sunt de-a dreptul extaziat. Şi când mă gândesc că are şi tracţiune pe spate… Deh, boys will be boys.

Într-un post recent al Biancăi am găsit o aplicaţie simpatică on-line ce te invită sa descoperi cu ce vedetă semeni sau chiar invers, ce vedetă seamănă cu tine. Cum eu sunt oricum o mică stea în universul propriu, am abordat diferit problema şi am pus fotografia unui câine. Dacă John Voight chiar mi se pare că aduce cu piticania aia, mă întreb ce treabă are Ali, pentru că m-aş fi aşteptat ca întruchiparea sa să fie un rotweiller şi nu pisica cu aspect de câine din imagine. Nu pot decât să cred că Ali era în sinea lui un romantic, un fel de căţeluş la picioarele nevestei, un mieluşel cu pedigree de mare campion. În fond “Every pisi has a puppy!”, nu-i aşa? Şi Jesse Jackson…hai să fim serioşi!

Pentru prima dată în atâţia ani, cele două zile petrecute acasă au fost nimic. Am descoperit că oraşul meu natal era de fapt oraşul altora, că nu mă mai încânta nimic din ceea ce vedeam şi că mai ales îi lipseau oamenii. Oamenii cunoscuţi mie bineînţeles. Până şi Comalrid, locul în care ne-am veselit de atâtea ori, s-a transformat în Terasa de Vară, iar chelneriţele- grozav lucru! vin să îţi ia comanda, răpindu-mi astfel plăcerea de a admira contemplativ frigiderele cu bere şi suc pentru a mă hotărî cu ce mă voi autoservi. Mi-aţi înlocuit şi banca unde am sărutat prima dată blestemaţilor, parcul cu scrânciobe seamănă acum cu Luna Park şi aţi montat becuri în toate colţişoarele insulei de nu te mai poţi ascunde în întuneric. Micul oraş de provincie se “europenizează”, îşi trage mall şi hypermarket-uri, până şi liceul s-a îmbrăcat din cap până în picioare cu termopane şi aere condiţionate. Intersecţiile s-au aglomerat, iar lumea pare ori din ce în ce mai grăbită, ori din ce în ce mai fiţoasă. Aşa o fi normal, dar mie îmi plăcea mai mult cum era înainte. Acum lucrurile se schimbă atât de repede încât nici nu ai timp de adunat amintiri- ce e azi s-ar putea să nu mai fie mâine.

În cinstea Terasei Comalrid, a pietrelor din centru, a băncii a doua pe dreapta de la intrarea dinspre Teatrul de Vară, a băncuţelor schilodite din curtea Şcolii nr.19, a străzilor betonate şi a liceului în care scârţâia cândva podeaua de lemn şi a tuturor lucrurilor care au contat: Locul meu nu mai este acasă!