La Colţ

Sorry, boys…all the stitches in the world can’t sew me together again. Lay down. Lay down. Gonna stretch me out in Fernandez Funeral Home on the St. Always knew I’d make a stop there…but a lot later than a whole gang of people thought. Last of the Mo-Ricans. Well, maybe not the last.

Gail’s gonna be a good mom. New, improved Carlito Brigante. Hope she uses the money to get out. No room in this city for big hearts like hers. Sorry, baby. I tried the best I could. Honest. Can’t come with me on this trip, though. Gettin’ the shakes now. Last call for drinks. Bar’s closin’ down. Sun’s out. Where we goin’ for breakfast? Don’t wanna go far. Rough night. Tired baby…tired.

Transcript from “Carlito’s Way“.

Eram în clasa I când ne-am tras cablu. 27 mai 1992. Ţin minte exact data deoarece atunci era ziua unei verişoare, iar când m-am întors de la ea tipii de la cablu tocmai îşi strângeau lucrurile. O bijuterie, nu alta! 6 canale străine+TVR : RTL, Italia 1, Canale 5, Rete 4, Pro 7 şi SAT 1.

În primăvara aceea am sorbit pe nerăsuflate Il Giro d’Italia unde fabulosul Marco Pantani lupta pentru titlu în faţa conaţionalilor săi, pentru că Armstrong nu fusese inventat încă. Asta era după-amiază, însă dimineaţa urmăream neapărat desenele animate japoneze de la ora 9, cu echipa aceea de fotbal în care unul din jucători sărea absurd de mult şi petrecea un timp prea dilatat în aer, prefaţând apariţia Matrix-ului cu mulţi ani mai târziu. Tot în perioada aceea o descoperisem pe Ambra care avea nu ştiu ce emisiune pentru tineret pe Italia 1 şi căreia îi jurasem dragoste eternă şi un mariaj de vis când mă voi fi făcut mare. Sâmbătă era seară de film şi stăteam patru ore cu ochii beliţi în ecran pentru a vedea un film de o oră jumătate în care apărea Schwarzeneger sau Stallone. Şi cât de ciudate mi se păreau dublările în italiană şi cât de imposibil era să zici Colgate aşa cum se aude şi nu Colgheit, fi-v-ar mama de ciudaţi.

La nemţi nu prea butonam pentru că nu înţelegeam mai nimic, singurele chestii care mă atrăgeau fiind reclamele de pe RTL la hârtie igienică (da, cele cu golden retrieveri mici care alergau după o rolă de hârtie ce tocmai se desfăşura pe jos), precum şi cele de la îngheţata pe băţ Magnum, pe care aveam să o încerc mulţi ani mai târziu şi să descopăr că era chiar ceea ce îmi imaginam că e. Gut? Gut tată, căci trecuseră mai bine de 10 ani de când salivasem prima dată cu gândul la ea! Mai era o emisiune dimineaţa pe SAT1 la care suna lumea şi participa la un concurs unde putea câştiga multe mărci, trebuind să direcţioneze o bilă printre obstacole cu ajutorul telefonului. Chestia asta mi se părea de-a dreptul fabuloasă, pentru că telefonul nostru avea rozetă şi îmi imaginam că şi ale lor la fel, deci trebuia o coordonare extraordinară şi un simţ colosal pentru a calcula cât durează o rotaţie de când se formează o cifră şi aşa mai departe. Evident că ale lor aveau butoane… Pro 7 nu mi-a oferit prea multe, doar câteva episoade de Emanuelle, chestie care chiar şi atunci era fumată, pentru că avusesem deja ocazia să văd materiale adevărate la nişte vecini.

Odată cu trecerea anilor au adăugat din ce în ce mai multe programe, au apărut şi canalele româneşti, am prins-o pe Esca salutând România şi pe Călinescu la Chestiunea Zilei, dar deja nu mă mai uimea nimic. Şi au apărut şi au apărut din ce în ce mai multe, până s-au făcut peste 40 de programe de era telecomanda năucă de la atâta butonat. Până când într-o zi nu m-am mai uitat la televizor. A fost o zi tristă, pentru că atunci mi-am dat seama că nu voi mai avea niciodată satisfacţia trăită în ‘92 când pe ecranul color al noului nostru Goldstar am văzut şi altceva decât Teleenciclopedia.

Să organizezi în acelaşi timp Festivalul Internaţional de Jazz şi MTV Romanian Music Awards 2007.

Unde se întâmplă asta? La Sibiu bineînţeles, locul în care toată lumea îşi dă cu părerea şi iese o mare varză. Partea bună e că Andra şi ale sale coarde vocale, ăăă corzi să mă scuze diva, va avea şansa să îşi etaleze nurii şi la un concert de jazz. Partea proastă e că încă nu s-a inventat Virginia Slims la pipă pentru a se asorta evenimentului. Una peste alta se pare că cel care a acceptat o asemenea gogomănie are o luxaţie pe creier.

Poate sunt paranoic, dar am senzaţia că toţi medicii fumează. De fapt nu numai ei, ci şi asistentele şi personalul auxiliar, toţi cei ce lucrează în sănătate sunt de fapt cam bolnavi.

Prima dată când mi-am pus întrebarea asta eram prin clasa a 7-a şi clubul la care o făceam eu pe Karate Kid m-a trimis la o policlinică din Bacău pentru a-mi face EKG-ul. Ţin minte că eram de-a dreptul mândru că mă duceam acolo, întâi pentru că suna mişto “Bă ce faci? Uite mă duc să îmi fac un EKG!”, de parcă luam LSD şi în al doilea rând aveam imaginea aceea a sportivului care se duce la examinările medicale şi le trece cu brio pentru că aşa îi stă bine unei persoane care practică sportul de performanţă. Ideea e că am ajuns la uşa medicului sportiv, o persoană de altfel respectată şi cunoscută în tot oraşul, iar în timp ce aşteptam să fiu chemat înăuntru vedeam cum iese fumul în firişoare subţiri pe la colţuri.

În clipa în care am intrat în cabinet am trăit ceea ce probabil toţi cetăţenii Pompeiului au simţit când i-a mâncat cenuşa Vezuviului. Încăperea era inundată de valuri de fum pe care dom’ doctor le scotea cu frenezie în timp ce îmi scotea fişa medicală. Cât timp am făcut EKG-ul ţigara ardea şi atunci mi-a trecut prin gând pentru prima dată că tutunul face casă bună cu sportul. Mare prostie!

În timp am început să devin din ce în ce mai atent la ceea ce se întâmpla în jur. Toţi medicii stomatologi fumau. Ştiam asta pentru că, deşi se spălau pe mâini înaintea unui control, puteam simţi mirosul de ţigară. Era vremea când nu apăruse obiceiul mănuşilor de unică folosinţă. Bineînţeles că între timp am început şi eu să fumez. Întâi din prostie, apoi pentru că îmi făcusem un obicei din a aprinde o ţigară. Cu toate astea, momentul în care am descoperit la ce scară fumează cadrele medicale a fost cel în care am lucrat cu doctorul Verga la Spitalul Colţea din Bucureşti. Toţi fumau! În cabinete, în camerele de gardă, pe la colţuri, toată lumea suda ţigări. Şi cum în perioada aceea, dată fiind natura job-ului, am intrat în contact cu o sumedenie de medici, mi-am format convingerea că absolut toţi medicii fumează. Şi nu am înţeles niciodată de ce, pentru că cel puţin în mintea mea, medicii trebuie să fie un exemplu pentru pacienţi. Le-aş da şpagă cu mare inimă, numai să se lase de fumat!

P.S. Post-ul acesta nu e o campanie împotriva fumatului. Deşi am renunţat în urmă cu ceva timp, nu am de gând să îmi pierd vremea încercând să conving lumea să renunţe la tutun. Fumaţi prieteni, vă priveşte, iar pe mine nu mă deranjează. Poate convingeţi totuşi un medic să se lase…

Eu nu pricep de ce atâta vorbăraie pentru tânăra care a murit din cauza oboselii. N-a ţinut-o nimeni cu forţa. Ce, îşi imaginează cineva că era legată cu lanţuri de birou? Pe naiba. Nu am nimic cu săraca fată, dar a fost vina ei. Scria pe nu ştiu unde că a încercat să plece, dar nu a putut? Simţea că îi explodează organismul, dar în seara de Revelion în loc să fie ameţită de la şampanie era ameţită de oboseală şi de înfometare. Cred că toată goana asta după funcţii, după şefie, cu alte cuvinte mereu după mai mult poate să ne pună capăt. La propriu.

Deci iată că poate prostia nu doare, dar te poate omorî.